Capul de ratoi (1940) este o piesa ciudata, nonconformista. Actiunile celor patru personaje principale – Cirivis, Macferlan, Balalau, Pentagon – sunt (aparent) niste farse pe seama oricui s-ar fi întâmplat sa le iasa în cale (de pilda, un trecator care are în brate pachete cu farfurii este retinut si interogat asupra formei acestora; un altul este convins ca numele pe care-l poarta nu se potriveste nicicum cu fizicul). În fond, cu fiecare “întâmplare” ni se reveleaza faptul ca, într-o societate marcata de ipocrizie, omul se ascunde sub o masca, devenind tot mai artificial. Se doreste cu disperare înfrângerea rigiditatilor conventionale.
Numai ca, desi inofensivi, eroii lui Ciprian intra, inevitabil, în conflict cu autoritatile. Doar ca acolo, binele este (totusi) prezent, luând forma unui inspector de politie, care întelege fronda celor patru, protejându-i. Încet, încet, Cirivis, Macferlan, Balalau si Pentagon reusesc, cu glume nevinovate, sa smulga mastile indivizilor, redându-le, într-un fel, voluptatea de a trai.
Dupa cum marturiseste în Mascarici si Mâzgalici, Ciprian porneste, pentru alcatuirea piesei, de la unele farse facute colegilor de liceu, alaturi de Urmauz. De altfel, Cirivis este întrucâtva întruchiparea lui Urmuz, iar Macferlan – cea a autorului însusi.