Pâna acum, „Scrisoarea pierduta”a fost citita superficial, de dragul captarii veseliei publicului. În aceasta capcana n-a vrut sa cada Grigore Gonta.(...) Este poate cea mai inteligenta înscenare a piesei lui Caragiale.(...) pur si simplu ni se prezinta pe scena o satira politica, o poveste de dragoste si un ideal, toate în aceeasi montare. Acesta este adevaratul Caragiale, pentru care râsul usuratic este aproape indecent. (...) În primul rând renunta la un Tipatescu „tare ca fierul”, la un Trahanache zaharisit si la o Zoe „barbata”. Personajele sunt mai „fragile”, chiar daca ele reprezinta conducerea unui judet, în consecinta mai adevarate. Gonta vede bine faptul ca totul în aceasta piesa se învârte în jurul iubirii. De aceea, pentru prima oara într-o montare a „Scrisorii pierdute”, politica moare când vine vorba despre iubire.(...) Femeia învârte totul într-o lume a barbatilor. Dar în viziunea lui Gonta, nu femeia „barbata”, ci femeia fragila si puternica în acelasi timp. Acest oximoron teatral este bine întruchipat de Tania Popa. Interesanta este si viziunea”noului” Catavencu, în care Claudiu Bleont este perfect atât atunci când e puternic pe situatie cât si când pozitia lui se clatina. În fine, prin Dan Puric, „catindatul” venit de la Centru, avem ocazia sa vedem un Dandanache deloc senil, dimpotriva un personaj pervers, plin de vigoare si de tupeu politic. Gaselnita regizorala este una fireasca pentru cineva care a înteles bine textul caragialian: personajele nu sunt tâmpite si zaharisite, nu sunt analfabete si „comice”, dimpotriva, sunt un fel de „baroni” locali, sunt inteligente, instruite, si stiu sa-si urmeze foarte bine interesul. (George Cusnarencu, Magazin, 8 mai 2003)

Cert este faptul ca, pentru toate categoriile de public, spectacolul a constituit o mare surpriza. (...) ajuns la început de secol 21, accept ca fiind normala o recitire a textului caragialian în spiritul acestei vremi. Important mi se pare faptul ca lectura regizorului Grigore Gonta nu l-a tradat pe Nenea Iancu, dimpotriva, a folosit din plin sugestiile textului pentru a crea un spectacol model, dezbarat de caracterul de mahala provinciala aducând în scena o protipendada de provincie si subliniind astfel universalitatea marelui dramaturg român. (...) Aici se vadeste talentul exploziv al Taniei Popa, care întruchipeaza cu har o Zoe autoritara si tandra totodata.(...) Talentul masiv al acestui actor (Vlad Ivanov-n.n.) de numai 33 de ani îi da lui Trahanache nu doar credibilitate, ci si un farmec aparte chiar (sau mai ales) în scenele când „îsi iese din tâtâni” . Un alt actor de talent care în ultima vreme a devenit o revelatie, Claudiu Bleont, da o deosebita savoare lui Catavencu, subliniindu-i perfidia,ticalosia politica, dar si inteligenta care nu-l salveaza însa, de asta data, determinându-l sa accepte ideea sugerata de Zoe ca „asta nu-i cea din urma camera”. Sigur de sine în scena discursului, când se stie aparat de santajul cu scrisoarea, devenind umil în întrevederea din ultimul act cu Zoe, redevenind politicianul panglicar ce conduce banchetul popular, Claudiu Bleont se numara printre cei mai buni interpreti din distributie. (...) Farfuridi gaseste în Eugen Cristea un interpret inspirat. Discursul sau grandilocvent si fara noima din actul trei devine de o logica „a absurdului” impecabila, iar opinia sa ca Europa e „cu ochii atintiti asupra noastra” e astfel rostita încât, fara stridentele actualizarii, stârneste reactia scontata în public. Subordonatul sau coleg de partid, care vrea sa-l vada deputat pentru a-i ocupa locul de lider provincial, e jucat cu savoare de George Ivascu, care nu-si dezminte nici aici talentul si inteligenta. Fara aparenta de ramolit, Dandanache este interpretat de Dan Puric, exact cum l-a caracterizat Caragiale : mai prost ca Farfuridi si mai canalie decât Catavencu. Prin el, aranjamentele politice „de la centru” definesc un politicianism universal valabil. Stiind sa-si gradeze efectele cu talentul si mintea-i ascutita, Dan Puric evita sarja grosiera, ceea ce nu-l împiedica sa fie de un comic plin de savoare. Constient de importanta misiei sale de „brat al puterii”, Serban Ionescu creeaza un Pristanda cu anume prestanta (...) Actor daruit si cu experienta, el stie care-i este locul în angrenajul social si politic si procedeaza cu prudenta si istetime. Personaj-cheie în conceptia lui Caragiale, Cetateanul turmentat, reprezentând electoratul naiv si indecis, usor de manipulat, este o sansa pentru tânarul Marius Rizea, de a-si releva calitatile actoricesti. Mai mult aerian decât betiv de mahala (e beat cu adevarat doar dupa prelungitul chef la care-l obliga Catavencu pentru a-i sustrage scrisoarea), el pluteste în zone inefabile.(...) Andrei Duban (Ionescu) si Gavril Patru (Popescu) realizeaza cu rigoare, dar si cu imaginatie, tipuri ce se retin.(...) Spectacolul se bucura, nu de putine ori, de aplauze la scena deschisa, subliniind atât textul savuros al lui Caragiale, cât si talmacirea lui de catre interpreti. Dupa parerea mea, atât Dinu Sararu, cât si Grigore Gonta au câstigat pariul pus pe generatia noua de actori ai Nationalului. (Eugen Comarnescu – CRONICA ROMÂNA, 21.04.2003)

Teatrul National din Capitala tarii revine astfel la rosturile sale: acela de a fi casa marii dramaturgii românesti, a pieselor care i-au marcat glorios existenta, a celor care dintr-o perspectiva istorica si estetica s-au înscris ca valori perene. (...) O noua generatie sub bagheta directorului de scena Grigore Gonta a fost chemata sa-si spuna cuvântul. Si ne referim la toate cele trei piese. O generatie tânara si foarte tânara. Care pâna acum nu se confruntase cu opera lui Caragiale. Pariu riscant din multe puncte de vedere. (...) Spuneam ca atunci când a încredintat generatiei tinere trilogia comica a lui Caragiale, conducerea Teatrului National si-a asumat o raspundere si un risc. Pentru ca nu era vorba doar de vârsta ca atare ci de o noua lectura a operei dramaturgului nu odata supusa unor operatiuni care atacau însasi esenta operei(...) Realizatorii “Scrisorii pierdute” nu au ales calea reconstituirii ci a sugerarii unei permanente, indiferenta la notiunea de timp si de spatiu.Un spectacol în care accentul nu cade pe detaliu, ci pe esenta. Un spectacol care solicita atentia nu spre exterior ci spre interior. Un spectacol care pune accentul pe replica. Adica pe ceea ce este definitoriu în opera dramatica a lui Caragiale.(...) Am fost prezent în sala la cel de-al doilea spectacol când oficialii si oamenii de teatru erau într-o evidenta minoritate, asa încât nu puteau da tonul. Sala era a oamenilor tineri si ceea ce am observat a fost reactia lor asupra esentialului, adica a ceea ce constituie substanta eterna a piesei. Actori tineri dar nu necunoscuti, actori ai Teatrului National care trebuiau sa treaca marele examen al vietii lor: Caragiale. Si l-au trecut. Tania Popa, desi nu avea statura predecesoarelor sale, a creat imaginea femeii nu a femeiustii care, comitând o greseala ce putea sa fie fatala – nu numai ei, nu numai triunghiului conjugal, ci partidului – devine stapâna situatiei. Mihai Calin în Stefan Tipatescu cel mai grav afectat, prima victima a zapacelii amoroase a metresei, a avut dreptate sa accentueze nervozitatea, “iuteala” celui ce-si poate pierde chiar si capul când esafodajul social si erotic se prabuseste dintr-o prostie. La polul opus, Vlad Ivanov a fost un Zaharia Trahanache, parintele unui judet care nu stie (?), nu vede (?) nu vrea sa vada (?), nu vrea sa stie (?) ce se petrece în casa lui, chiar când se afla în fata “docomentului”. Ca sa nu spun ca Dan Puric a fost acel Agamemnon Dandanache care ne-a legat de traditie fara sa copieze, ca de altfel nici unul dintre colegii sai pe ilustrii sai înaintasi. Dar sinteza de siretenie, ramolisment, cinism, a rezultat cu brio din acest joc nuantat. Claudiu Bleont în Catavencu a distilat deopotriva aplombul, umilinta, certitudinea, demagogia, fara sa abuzeze de mijloacele stridente. Nu ne propunem o analiza detaliata a fiecarui personaj, dar Marius Rizea în Cetateanul Turmentat – asa cum s-a spus singurul personaj onest al piesei – nu a cautat sa câstige sufragiile salii îngrosând efectele exterioare care stârnesc din oficiu aplauzele, ci a mers pe caile nuantelor, iar Serban Ionescu a fost un Ghita Pristanda ideal prin slugarnicia si poltroneria lui. (...) spectacol care se înscrie ca unul din momentele noii lecturi a lui Caragiale, ale abordarii marelui repertoriu de catre generatia tânara. Generatie care contribuie la restituirea nemuritorului autor dramatic român. Neîntrecut pâna astazi. (Valeriu Râpeanu – CURIERUL NATIONAL, 3-4 mai 2003)

...viziunea lui Grigore Gonta despre “O scrisoare pierduta”, care nu numai ca pune în valoare textul lui Caragiale, dar îl si cinematografiaza, îl transforma într-un album de familie (nu fac oare parte din marea noastra familie, familia tarisoarei, personaje ca Dandanache, Catavencu, Farfuridi, Trahanache, pe care le cunoaste foarte bine, „de la ‘48“, ba si mai dinainte, ba si mai d’apoi. Cetateanul turmentat!?) sau într-o carte cu povesti, imaginata cu har de decorurile Floricai Malureanu, povesti de basm, în care Tipatescu este un fel de Fat Frumos, iar Zoe, o Ileana Cosânzeana sau o papusa de vis (costumele:Janine),oricum, apropiata de Domina bona, cum i-a spus G. Calinescu.
O satira politica s-a transformat într-o poveste lirica, într-o poveste melo chiar, având drept suport muzical Paloma, faimoasa arie a mai deloc cunoscutului compozitor Sebastian De Iradier, care a fost compusa - ce coincidenta! - exact în anul când nenea Iancu îsi plasase actiunea piesei (1984). Montarea de la TNB e înca o dovada ca melodrama este compatibila cu marea valoare. Spectacolul e de o transparenta totala, în sensul ca lumineaza perfect tot angrenajul capodoperei si, cu un scris perfect caligrafic, deseneaza clar partiturile personajelor. Nici un aliaj, nici o replica sarja, nici o nota falsa, întregul e dezbracat de haina groasa a exagerarilor si fiecare scena, cuvânt si gest sunt aerisite, readuse la starea pura a inspiratiei originare.Prin acest spectacol începe o era noua în interpretarea lui Caragiale, care traia pâna acum numai din îngrosarea pâna la obscen a textului. Dintr-un Caragiale de mahala, Gonta a facut un Caragiale de salon, caracteristic însa noilor potentati ai zilei. Avem pentru prima oara imaginea noii nomenclaturi politice, instalata în vile luxoase, cu valeti si câini de rasa, de aceeasi nuanta a pielii ca si mobila din casa, cu gesturi si replici care fac usor recognoscibile noile canalii de pe ulite si de la tribune. E lesne de recunoscut în Farfuridi, excelent caricat de Eugen Cristea, un anume tribun al zilei, iar în contorsionatul Catavencu, genial jucat de Claudiu Bleont, panglicarii macrantropici care s-au succedat dupa ‘89. Oglinda pe care le-o pune în fata puternicilor zilei acest spectacol, în care textul lui Caragiale e limpede ca lacrima, se înroseste la fiece replica, la fiece aparitie. Actualitatea textului te face sa rosesti în locul celor vizati, ba chiar sa crezi ca realitatea a stat în loc, ca nimeni nu s-a mai întâmplat nou pe-aici! Totul pare tras la indigo. Brânzovenescu lui George Ivascu nu si-a modificat de peste un veac dedublarile si apucaturile imitative.(...) Însa Caragiale e mai actual si mai necunoscut ca oricând. Opera lui apartine mai degraba viitorului.
Si ce poate fi mai semnificativ în acest sens decât faptul ca Grigore Gonta a apelat la trupa tânara a Nationalului bucurestean, ca a putut sa decodifice mai lesne, cu ajutorul ei, melodrama ascunsa în haina satirica, parodiind-o în mod genial. Caci viziunea regizorului, ca si echipa sa de colaboratori, în primul rând actorii, sunt demne de acest calificativ. De ce sunt geniale spectacolele de la Globe Theatre din Londra? Pentru ca Shakespeare nu este tradat. Iar daca Shakespeare e genial si cei care îl joaca sunt geniali. Caragiale este Shakespeare al nostru. Si textele lui sunt geniale. Daca vom sti sa le slujim, vom fi si noi geniali. Spectacolul lui Gonta s-a ridicat la geniul lui Caragiale. Un text genial, spunea Camil Petrescu, trebuie sa fie slujit de interpreti congeniali. Toata trupa a fost la înaltimea acestei definitii. (Grid Modorcea, CRONICA ROMÂNA, 3 mai 2003)

Sexualitate, senzualitate si politica. Pornind de la ideea ca în spatele fiecarui “dezastru trebuie cautata FEMEIA, Grigore Gonta a transferat clasicele accente ale Scrisorii pierdute pe love-story-ul ilicit dintre Fanica Tipatescu si coana Joitica, “dama buna”. Ideea nu este deloc rea. Ba chiar as spune ca, într-un anume fel, este chiar neasteptata, mai ales într-o lume în care politicul domina existenta tuturor. (...) Decorurile Floricai Malureanu, o eleganta îmbinare între alb si negru, sunt într-adevar de exceptie. (...) Costumele, semnate Janine, sunt perfect armonizate cu decorurile. (...) Cel dintâi gogoman, Catavencu, este interpretat cu aplomb si verva de Claudiu Bleont, care induce pe alocuri personajului personalitatea sarpelui: târâtor, serpuitor, dar veninos daca i se ofera ocazia. Cel mai reusit cuplu al spectacolului este Farfuridi-Brânzovenescu. Eugen Cristea si George Ivascu fac un tandem adorabil. Amândoi pedaleaza în acelasi sens si se completeaza reciproc. Sunt comici, sunt grotesti, sunt simpatici în postura de politicieni-balon. (Gabriela Simon, COTIDIANUL – 20.04.2003)

O montare în regia lui Grigore Gonta si în scenografia (de mare originalitate si frumusete, bogata în efecte vizuale)a Floricai Malureanu. O montare care mizeaza pe un univers Caragiale lipsit de pitorescul local (fie si al unei capitale de judet)ca si de orice “parfum” balcanic.(...) “O scrisoare pierduta” devine un vodevil când gratios si de un lirism siropos, când o piesa de un grotesc marcat, care s-ar putea petrece oriunde în lume.(...) Dupa mine, cel mai bine ies din aceasta încercare, grea, fara îndoiala: Dan Puric (Dandanache), Marius Rizea (Un cetatean turmentat), talentul cel mai cert din noua garnitura artistica a primei scene, George Ivascu si Eugen Cristea (Brânzovenescu si Farfuridi); si, în parte, Caludiu Bleont. Nici lui Mihai Calin nu am avea prea multe sa-i reprosam. (Natalia Stancu – CURIERUL NATIONAL – 19.04.2003)

În mod sigur, spectacolul va avea o cariera lunga pe afisul Teatrului National, mai ales prin reusita unor creatii actoricesti. Claudiu Bleont face un Catavencu demn de retinut, o întruchipare umana a diavolescului pe care îl implica orice politica sau adaptare politica. Inocentului Cetatean turmentat, Marius Rizea îi aduce o luciditate aparte, din care însa nu pierde comicul. Actorul fenteaza bine cu aparenta cald-rece, stiu-nu stiu. Punctul culminant al spectacolului este prezenta lui Dan Puric (Dandanache, singurul personaj cenusiu, impostor, rau si hotarât sa fie în continuare la fel. I-ar placea chiar si Zoe, ca de...”e dama buna!”. Puric nuanteaza si dezvolta replica.(...) Zoe, prin tinuta si temperament, are o prezenta romantica, mofturoasa si aparent naiva.(...) râsul apare neconditionat. Dovada este sala care a reactionat la clasicele momente. (Cristiana Gavrila, CURENTUL-19.04.2003)