Acum, cu “Egoistul”, ne aflam în fata testamentului unui autor de mare succes, privind, senin si surâzator, necunoscutul în care urmeaza sa se scufunde. Dar nici în acest “cântec de lebada”, prin care îsi ia ramas bun de la noi, Anouilh nu ezita sa fie ironic, sa radiografieze, lucid si neiertator, relatiile dintre sot si sotie, dintre prieteni, dintre parinti si copii, atunci când ele se bazeaza pe meschine interese banesti, asa cum se întâmpla, din pacate, în nenumarate cazuri. Si pentru a fi complet, nu lipsesc nici micile sageti adresate avangardei teatrale, desi i-a sprijinit si pe Ionescu si pe Becket. Este cea din urma piesa a lui Anouilh, scrisa în 1981, cu câtiva ani înainte de a ne parasi definitiv (1987), si autorul filozofeaza asupra mortii, a bolii, a infidelitatii, a slabiciunilor omenesti, dar cu tristetea mascata de umor, de situatii comice, de replici al caror duh este rasplatit cu aplauze entuziaste.(...). Léon Saint-Pé e un scriitor care înfrunta nu numai vicisitudinile vârstei dar si nerecunostinta prietenului, nepriceperea medicului, lacomia sotiei, pretentiile copiilor si insistentele amantei de a deveni vedeta. Decanul scenei românesti, omul încarcat de titluri si decoratii, s-a priceput sa-si aleaga si sa îndrume o distributie care sa asigure succesul spectacolului. Iar eu nu stiu pe care dintre interpreti sa-i amintesc mai întâi, pentru ca au fost excelenti cu totii.

Voi începe totusi cu Carmen Stanescu, aceasta legenda vie a “tineretii fara batrânete”. Ea joaca o sotie parasita, dar care nu face prea mare caz de infidelitatea sotului. Cu verva stralucitoare, ca un foc de artificii, fosta sotie, în loc sa faca scene de gelozie, se intereseaza, mai curând, de proprietatile care îi revin, de pensia alimentara si, evident, de averea pe care i-o va lasa drept mostenire scriitorul. Dar poate s-ar fi cuvenit sa-l amintesc, imediat dupa Beligan, pe Damian Crâsmaru. Este de neînteles cum acest actor izbuteste sa înfatiseze atâtea chipuri, total diferite. Frumos, cu o voce profunda, el pare nascut pentru drama. Si totusi cât haz e în stare sa declanseze în roluri de comedie. (...)Dar si Mihai Fotino ar fi trebuit sa figureze la început, pentru ca este admirabil în rolul doctorului consultat de propriul sau pacient si care e mai îngrijorat de maladiile personale, decât de cele ale bolnavului pe care ar trebui sa-l îngrijeasca. Si nici Sanda Toma n-ar fi cazul sa mai lipseasca dintre primele nume. Aceasta fiinta, atât de fragila si vulnerabila, stie sa devina o adevarata stihie a naturii când, ca o vrednica menajera, izbucneste în scena, tunând împotriva tevilor care ameninta cu prabusirea locuinta scriitorului.

Iar dupa ce as întocmi lista de care vorbeam, ar fi cazul, ca tânara generatie de actori sa-mi sara în cap, ei nefiind mai prejos decât seniorii. Si din nou întrebari cu cine sa încep. Poate cu Lamia Beligan. Frumoasa, plina de feminitate, cu ochii ei mari, de care un cronicar spune ca daca ar fi cunoscut-o Tuculescu, ochii lui totemici ar fi fost inspirati de cei ai Lamiei, ea este în “Egoistul” o tânara sotie, ba chiar si mama, dar care s-a saturat de plicticosul ei sot, însa nu are curajul sa-i marturiseasca dorinta de a divorta. Cesonia Postelnicu, în rolul celeilalte fiice a lui Saint-Pé e un adevarat sex-simbol, prin atitudine si aspect, dar si prin vestimentatie. Cautata de barbati, dar si ea însasi mereu îndragostita de un altul, gaseste întotdeauna indivizi superbi, dar bineînteles saraci si nevoiti de a fi subventionati de scriitor. Încântatoare si aparitia Medeeii Marinescu, în rolul tinerei amante a dramaturgului care-i suporta aerele de vedeta nerealizata, din teama de singuratate, mai mult decât din impulsuri sexuale. Cu chipul ei potrivit pentru Julieta sau Ondine, Medeea stârneste totusi un haz nebun când, chinuita de nevoi fiziologice, îmbracata doar într-o camasuta rosie, pe cât de scurta, pe atât de sexy, trece în fuga pe lânga familia indignata. Amuzante sunt si scenele când monologheaza inutil lânga amantul adormit, sau atunci când e beata turta în secventa finala. Tânarului Silviu Biris, aici în rolul unui june fluiera-vânt, vânând si el banii tatalui, îi prevad o cariera frumoasa în drame ca si în comedii. Dar “at last, but not least” (citat atât de folosit din limba lui Shakespeare), l-am lasat la urma pe Mihai Niculescu, singurul apartinând generatiei de mijloc. Actor cu nenumarate calitati (Mihai Berechet scria despre el: “Nu stiu daca are si acel noroc lipicios atât de necesar pentru o cariera”), aici interpreteaza rolul unui sot încornorat dar plin de ifose si obtine un efect comic tordant atunci când se declara imbecil, la fel ca si nobilii sai stramosi. - (Octavian Sava, Cronica Româna, 2 noiembrie 2004, “Egoistul”, un nou triumf al Nationalului bucurestean)

Situatia e savuroasa prin atmosfera comica ingenios degajata. Replicile, specialitatea lui Jean Anouilh, sunt scânteietoare, stârnesc aplauze la scena deschisa. Stralucirea lor, desigur sporeste datorita interpretarii. Evident, cheia succesului, este Radu Beligan. Leon e lucid, neiertator cu cei care îi tulbura linistea. Din nou, Radu Beligan construieste un rol fascinant. Cu un rafinat umor ce atentioneaza asupra sensurilor ce le ascund multe replici, cu inteligenta, maestrul ofera portretul complex al vârstnicului care a reusit în viata împlinirea si ironic, malitios pote privi la zbaterile clor apropiati, ahtiati sa se înfrupte din realizarile sale. Un rol de zile mari, este destoinic particularizat de Radu Beligan si adaptat la conditia de astazi a celui pentru care statutul atins cu truda îi aduce si necazuri din partea celor ce bântuie în preajma sa.

Radu Beligan si-a asumat si rolul de regizor(...). Precum un pedagog a lucrat atent evidentierea în amanunte semnificative a fiecarui rol ce intra în relatie directa cu Léon, a vegheat ca ritmul reprezentatiei sa sporeasca de la o scena la alta: Nimeni; prin nimic nu distoneaza în interpretare. (...) Fiecare personaj e ireprosabil jucat,maestrii dominând, fireste, scena. Un rol mic, cel al menajerei tâfnoase, care solicita tot timpul bani ca sa achite munca instalatorilor ce repara tevile din casa lui Léon, devine o mica si rara bijuterie datorita Sandei Toma. Oric aparitie în doamna Boudard a acestei actrite – cu multe roluri majore emotionante la activ în cariera sa – este exploziva prin verva comica investita de interpreta. Carmen Stanescu, mereu cuceritoare, va fi o sotie plina de hachite si cicalitoare. Maestria actritei se face simtita în modul în care Ardele a sa reuseste a face uitat faptul ca sotul a parasit-o pentru o tânara amanta, fiind interesata doar de beneficiile la care viseaza si i le solicita cu o savuroasa naivitate. (...) Suferintele din amor ale mediocrului scriitor Gaston sunt aratate de maestrul Damian Crâsmaru printr-un joc comic filigranat în functie de propunerea situatiilor. (...) E minunat Damian Crâsmaru în acest personaj insistent pentru împlinirea intereselor sale.

Un rol de plan secund pentru conflict e sugestiv evidentiat de Mihai Fotino. Un doctor, venit parca din lumea celor de astazi, preocupat intens de interesele sale, devine un izvor de haz în cele doar câteva sporadice aparitii ale lui Mihai Fotino. (...) Mihai Niculescu, Bernard se confrunta cu maestrii Radu Beligan si Damian Crâsmaru, fiind senzational. Reuseste o impecabila interpretare a prostovanului Bernard, cel ce invoca plin de mândrie traditia neamului sau nobil, nepasator fiind ca sotia îl înseala si va divorta. În acest personaj în compania maestrilor, Mihai Niculescu sustine un examen greu pe care îl trece cu brio, demonstrându-si calitati ce pâna acum nu au fost puse pe deplin în valoare. O alta performanta înfaptuieste Lamia Beligan. Rolul fiicei lui Léon, Lucie, singura care nu-i solicita tatalui bani, ci doar sa-i anunte sotul cadivorteaza deoarece iubeste alt barbat, devine dificil(...) prin modul firesc, sincer, creibil în care Lucie a sa solicita ajutor sa i se rezolve problema dificilului mariaj, actrita îsi demonstreaza talentul ce nu a beneficiat pe deplin de partiturile ample pe care le merita. (...) Nazurile fiicei preocupate de cuceriri, Marie-Christine cea sexy, sunt rafinat concretizate prin jocul Cesoniei Postelnicu. Echipa tânara se completeaza prin Silviu Biris. Într-un rol mic, lipsit de importanta, cel al fiului lui Léon, aiurit si cheltuitor de bani pentru distractii, Silviu Biris este remarcabil pentru ca are un regizor ce l-a îndrumat cu pricepere. (...)

Egoistul ramâne un spectacol de teatru clasic, adevarat, fermecator în intentia de a satiriza discret relatiile dintre parinti, copii si prieteni, o savuroasa comedie ce trebuie vizionata, fiind o gala a maestrilor.

(Ileana Lucaciu, România Libera – Timpul liber, 2-8 decembrie 2004, “O gala a maestrilor”)