Spectacol modern, la înaltimea operei perene a literaturii române
          (...) „Apus de soare“ piesa reluata pe scena Teatrului National din Bucuresti într-o viziune regizorala semnata de Dan Pita de o expresiva plasticitate, conferindu-i monumentalitatea continuta de replici, tablouri, acte, restituindu-i ritmul interior si somptuoasa desfasurare spre apoteoza unei morti ce capata dimensiuni de epopee. Apus de soare este prima piesa a trilogiei cu care se încheie în acorduri majore teatrul românesc romantic, Delavrancea având meritul de a fi dat culminatie acestui gen dupa care teatrul nostru va cunoaste intrarea în epoca moderna o data cu premiera comediei tragice „Patima Rosie“ a lui Mihail Sorbul în luna martie 1916. Si nu am putea merge mai departe daca nu am atrage atentia asupra faptului ca aceasta capodopera a literaturii române lipseste inexplicabil din repertoriul teatrelor noastre si în special al Teatrelor Nationale. Înainte de a ne opri asupra semnificatiei noului spectacol de o aleasa calitate si care în seara premierei a stârnit un entuziasm public binemeritat va trebui sa spunem ca epoca de care vorbim a fost bogata in piese istorice, as putea spune chiar din acelea mult dorite astazi - demitizatoare.
           « Apus de soare » are în consecinta un loc care apartine istoriei literaturii române si anume integrarea în curentul dominant al primelor doua decenii ale secolului XX, pe care nu numai ca l-a ilustrat dar i-a conferit o dimensiune calitativa, o expresie dramatica de înalta tinuta. Si în acelasi timp piesa s-a ridicat la valori de arta perene depasind timpul. Faptul ca Teatrul National din Bucuresti a reluat într-o noua viziune regizorala si actoriceasca drama în anul când ne amintim de Stefan cel Mare este cât se poate de firesc.
           A existat teama ca spectacolul Teatrului National din Bucuresti ar putea fi ceva sarbatoresc, festivist, pe scurt, un spectacol de circumstanta. Ideea fericita de a se încredinta directia de scena lui Dan Pita si-a pus o amprenta care confera spectacolului dinamism, ritmicitate, o plastica monumentala, o racordare a Evului Mediu românesc la sensibilitatea noastra. Drama lui Delavrancea este, în fond, drama Evului Mediu românesc si regizorul, ca si ceilalti colaboratori, au creat cadrul specific desfasurarii, deloc senine, deloc linistite, deloc lipsite de conflicte, nu numai cu dusmanii din afara, ci si cu cârtitorii din launtrul tarii.(...)
           Costel Constantin n-a cautat sa contureze imaginea unui supraom, dar nici a unuia obisnuit. Pentru ca din interpretarea lui se vede clar ca Domnul nu era un om asemenea celorlalti, ci a vrut sa-si impuna vointa desi stia ca fapta lui nu va fi primita de toti cu bucurie. Este o lupta cu moartea de care nu vrea sa se lase înfrânt, dar si cu unii din jurul sau pe care stia ca trebuia sa-i înfrânga. Costel Constantin a respectat traditia asa cum s-a transmis prin generatii. Fara îndoiala, Domnul avea o dârzenie, un neastâmpar chiar stiind ce se poate întampla în urma lui. Dar si in timpul când unii nu mai vedeau în el decât „umbra marelui Stefan“. Încordarea, plecarea la lupta într-un gest de superba vointa, bucuria de a se sti biruitor si aici nu se poate nega orgoliul omului în vârsta care presimte cum îi da târcoale sfârsitul, cuvântul raspicat spus din care nu vrea sa iasa - toate si-au aflat în Costel Constantin o expresie cumpanita si de un dinamism care da viata spectacolului, îi confera o dinamica remarcabila. Doamna Maria a fost Monica Davidescu si ea având de luptat cu predecesoare ilustre în imaginarul colectiv. Ceea ce cred ca a izbutit a fost reliefarea acelei relatii de supunere proprii Evului Mediu, a Doamnei fata de Domn, atunci când Doamna nu era o expresie a raului, a dorintei de a stapâni macar din umbra. Am fi dorit ca în unele momente personalitatea Doamnei sa capete mai mult relief scenic. N-am putea însirui aici pe toti cei care au contribuit sub bagheta lui Dan Pita la coerenta si omogenitatea unui spectacol care, nu ne îndoim, îsi va deschide drumul catre publicul de astazi, va marca un moment de cotitura în întelegerea si restituirea moderna a unuia din marile titluri ale dramaturgiei românesti.
În acest spectacol de înalta tinuta artistica, pentru care toti cei ce au contribuit la realizarea lui merita recunostinta noastra, traieste un suflu eroic si tragic specific istoriei noastre pe care datorita conceptiei regizorale si interpretarii actoricesti îl simtim profund contemporan. VALERIU RÂPEANU, CURIERUL NATIONAL

          Spectacol monumental, de o modernitate bine temperata
          Premiera cu “Apus de soare” de Barbu Stefanescu Delavrancea constituie un eveniment cu cel putin doua semnificatii: participarea Nationalului bucurestean, prin acest spectacol, la manifestarile dedicate unui jumatati de mileniu de la trecerea în eternitate a voievodului moldav Stefan cel Mare si primul pas, dupa 1990, spre abordarea dramei istorice nationale printr-o lucrare semnificativa. (...)
           Dar (...) evenimentul reprezentat de “Apus de soare” este, cu prioritate, unul artistic, prin modul de abordare regizoral al acestei drame istorice, deopotriva prin aportul semnificativ al unor importante forte actoricesti, din diverse generatii, din trupa de elita a primei noastre scene.
Ceea ce a realizat Dan Pita (pe un text adaptat de el si de Costel Constantin, cu discretie, în slujba fluentei spectacolului) este o montare ce reuseste sa fie monumentala si de o modernitate bine temperata, care se adauga benefic, la început de mileniu trei, bunelor traditii ale teatrului românesc în valorificarea scenica a dramei istorice nationale.
           (...) publicul de azi avea nevoie de un spectacol care sa transmita sugestiv, atenuând retorismele textului, nu doar un tablou de epoca, ci si întreaga încarcatura emotionala a piesei lui Delavrancea, ardentul ei patriotism, privite si dincolo de simbolul reprezentat de voievodul moldav. Iar dupa opinia mea, regizorul Dan Pita i-a oferit acest tip de spectacol, monumental, romantic si realist totodata, construit cu limpezime în aria modernitatii care pastreaza in samburele ei spiritul traditiei.
          În conceptia sa regizorala, Dan Pita i-a avut aliati de rafinament pe scenografii Mihai Madescu (decoruri) si Luana Dragoescu (costume), care au stiut, în demersul lor, sa împace simplitatea si sobrietatea mijloacelor, cu opulenta vietii de la curtea domneasca. Decorul functional, sugerând diverse spatii de joc, de la sala tronului la câmpul de batalie, si de la cotloanele palatului unde se tes intrigi pâna la intimitatea iatacului domnesc este, în acelasi timp, somptuos si auster. La rândul lor, costumele, de o mare bogatie cromatica, de la albul ce domina îmbracamintea feminina la culorile stralucitoare ale uniformelor ostasesti sau cele mai stinse ale hainelor mai-marilor sau mai-micilor dregatori si de la costumatia de ev mediu european a doftorilor straini la vestmintele impunatoare ale voievodului Stefan sunt, în sine, un spectacol fascinant. La aceste performante scenografice se adauga muzica adecvata fiecarei scene compusa cu impecabila stiinta a gradarii de Adrian Enescu, precum si efectele de lumina minutios compuse. Regizorul Dan Pita a conceput spectacolul în secvente de amploare, precum sugerarea bataliei din primele scene, care alterneaza cu cele de detaliu, petrecute în iatacul domnesc, de pilda. Meritul sau incontestabil este evident si în alcatuirea distributiei. (...) se distinge în mod cert Claudiu Bleont, conferind doftorului Smil o întelepciune talmudica (...). O creatie cu totul remarcabila realizeaza, în rolul clucerului Moghila, omul de încredere al domnitorului, Marius Bodochi. Partitura personajului, ce nu depaseste cu mult pe cea a unui rol “de serviciu”, este nuantata si îmbogatita substantial de talentul, inteligenta si simtul scenei ale acestui daruit actor. Cât îl priveste pe Costel Constantin, acesta si-a asumat o sarcina foarte dificila, pe care o duce stralucit la îndeplinire. El n-a ales calea simpla si de sigur succes a accentuarii celor doua-trei momente de vârf ale rolului lui Stefan cel Mare. Actorul a patruns în intimitatea personajului, dezvaluindu-i generozitatea dar si cruzimea, imensa dragoste de mosie dar si autoritatea sa de aparator al crestinismului si dincolo de hotarele tarii. Personajul sau devine astfel o prezenta vie pe tot parcursul spectacolului.
           Stilul de joc al lui Costel Constantin refuza retorismul spectaculos, înlocuindu-l cu trairi puternice, care culmineaza în scena rugaciunii, când suporta cu barbatie sa-i fie arsa rana cu fierul rosu, sau în cea a celebrului monolog al “testamentului” istoric al voievodului. Refuzul spectacularului în sine în favoarea unei interpretari nuantate se înscrie deopotriva în stilul de modernitate al intregii montari, dar si într-o modalitate de expresie a artistilor din rândul celor alesi.
Am credinta ca spectacolul regizat de Dan Pita, în care monumentalul se împleteste cu realismul scenic, iar caracterul simbolic al piesei coexista cu forta vitala va atrage în Sala Mare a Nationalului bucurestean cele mai diverse categorii de spectatori, de la elevi si studenti pâna la cei de vârsta a treia. Pentru ca “Apus de soare” ne apare acum ca o pilduitoare lectie de istorie, dublata de un convingator act de creatie teatrala. EUGEN COMARNESCU, CRONICA ROMÂNA

          „Un triumf al realismului”
           „Bine adaptat la climatul textului, Dan Pita pare sa aplice cea mai subtila observatie critica asupra piesei, lansata de Caragiale dupa premiera din 1909: „Apus de soare este o drama în genul asa numitelor mistere sacre ale patimilor Domnului, gen teatral care are mare înrudire cu genul numit fresca”, scria Caragiale în Universul. Într-adevar, aceste patimi ale Domnului le pune în scena Dan Pita. El compune un recviem crestin în care sabia si crucea îti dau deopotriva fiori, iar palatul lui Stefan este o biserica pictata cu sfinti si voevozi (sau cu sfinti-voevozi), o catedrala cu vitralii si icoane (deorul îi apartine lui Mihai Madescu), în care este evocat, prin analogie cu suferintele atroce ale lui Stefan, martiriul lui Iisus Cristos. Prezentat în Saptamâna mare, spectacolul lui Dan Pita ar putea stârni aceleasi frematari crestine ca acele mistere medievale despre care vorbea Caragiale. Spectacolul are un sound solemn, nu numai prin muzica lui Adrian Enescu, ci prin tot ce înseamna sunet în spectacol, inclusiv limba lui Delavrancea epurata de moldovenisme. Sunetul, lucrat pe registre variate, de la soapte si gemete la declamatie si tumult, creeaza acel fond de oratoriu ce sustine desfasurarea actiunii. Fiecare scena are plenitudine.(...) Se desprind cu autoritate din multimea defiguranti Marius Bodochi în Clucerul Moghila („soldatul de la Maraton” al lui Delavrancea care alearga la curte sa povesteasca victoria lui Stefan de la Halici)ce ilustreaza relatarea luptei cu o bogata si amuzanta pantomima, facând placuta cantitatea enorma de text, Monica Davidescu (Doamna Maria, cu o prezenta regala bine lucrata, majestuoasa si fragila), Claudiu Bleont, un contrapunct comic în Doctorul Smil.” MIRCEA GHITULESCU, GAZETA TEATRULUI NATIONAL

          În cautarea traditiei
           O schimbare fata de viziunile anterioare este accentuarea laturii crestine a caracterului dominant.
           Credinta crestina a lui Stefan cel Canonizat aproape ca disparea în montarea ramasa de referinta, cea din anii ’70, din motive ideologice evidente. Acum Stefan redevine un crestin fervent:spectacolul începe cu ruga lui în biserica în prezenta întregii osti, care se roaga si ea, decorul e ornat abundent cu elemente de biserica ortodoxa.
           „Apus de soare” este un spectacol serios, justificat si demn de interes. Exista laturi bune si chiar excelente, între care nu trebuie sa omitem si o functie didactica. Prin caracteristicile de mare montare si jocul principalilor actori, spectacolul devine unul destinat succesului de public si îi prevad nu numai o îndelungata cariera, ci si un destin pe masura precedentelor ilustre în care s-au aratat si impus Nottara, Calboreanu, Cozorici. HORIA GÂRBEA, CUVÂNTUL

          O montare de o monumentalitate dinamica
           Unul dintre cei mai importanti regizori români de cinema, Dan Pita a abordat cu mult curaj acest proiect de anvergura. Cu „antecedente” teatrale bine cotate de critica, precum Amurgul burghez de Romulus Guga, montat la Teatrul Mic, el a pornit la lucru dupa o lucida reevaluare a textului. (...) Intentiile regizorului au fost inspirat materializate de scenografia lui Mihai Madescu si de costumele Luanei Dragoescu, realizate dupa o minutioasa documentare. Fastul de la curtea voievodului, supranumita Curtea perlelor si a margaritarelor, este reînviat pe scena unde se revarsa matasurile, catifelele, broderiile, pietrele semipretioase, unde armurile argintate, platosele si spadele lucesc sub reflectoarele care decupeaza adevarate cadre cinematografice. Simbolul crucii domina decorul monumental, o sinteza de sala a tronului si de catedrala, atât de sugestiva pentru esenta personalitatii lui Stefan cel Mare, cel care a aparat cu spada în mâna spatiul si valorile crestinatatii. (...) Evocarea domnitorului de acum o jumatate de mileniu, în ultimele sale zile de viata, nu mai da impresia acum ca este facuta prin relatarile altora, ci prin propriile lui actiuni si vorbe. (...) Solistul montarii, Costel Constantin, îsi elaboreaza marele rol fara emfaza, evidentiind energia exceptionala a personajului si, evitând rostirea „tunatoare” care facea gloria interpretarii lui George Calboreanu, propune alternativa firescului, a dimensionarii mai putin statuare si mai nuantat umane. De o monumentalitate dinamica si lipsita de ostentatie, spectacolul lui Dan Pita nu lasa impresia de comanda la comemorarea a 500 de ani de la moartea domnitorului, nu urmareste sa dea satisfactie istoricilor, prin exactitatea reconstituirii, nici criticilor, prin extravaganta lecturii, ci publicului, care va gasi în el destule argumente de atractie. DANA DUMA, ECONOMISTUL

          Montarea binecunoscutei drame istorice a lui Barbu Stefanescu Delavrancea de catre regizorul Dan Pita este cu adevarat monumentala si se simte mâna regizorului de film. Cu decenii în urma, am avut sansa de a urmari un "Apus de Soare" în interpretarea marelui actor George Calboreanu si a talentatei si frumoasei Elvira Godeanu. Îmi aduc aminte ca actul I al dramei debuta într-un cadru luminos, pentru ca în final scena sa se întunece ca la un apus de soare simbolic. În viziunea lui Dan Pita, drama sfârsitului de domnie a lui Stefan cel Mare si Sfînt se consuma într-un clar-obscur asemanator dramelor lui Shakespeare, iar finalul, ca un arc peste timp, proiecteaza o lumina orbitoare pe chipul si trupul domnitorului aflat pe tron... într-o mare catedrala a Istoriei Neamului. O asemenea simbolistica rupe ropote de aplauze, totul devenind, pentru câteva minute, o manifestare de sentimente nationale cum nu prea mi-a fost dat sa asist în ultima vreme! FLORIN IORDACHE, Tricolorul