Într-o
clinica de psihiatrie, sase personaje sunt în cautarea..
identitatii mentale si sexuale, antrenate într-o
avalansa de hazoase aventuri care le dezbraca la figurat,
dar si la propriu !
Joe Orton (1933-1967) este un dramaturg din generatia
"tinerilor furiosi" care a vexat violent moralitatea
engleza traditionalista impunându-se publicului
în ciuda ostilitatii confratilor. Daca John Osborne
"Priveste înapoi cu mânie", Joe
Orton priveste înainte cu umor, Teatrul Mic recuperând
actualitatea unui dramaturg necunoscut în România.
Amanunte picante despre autor pot fi descoperite în
monografia lui John Lahr (care i-a tiparit si Jurnalul
!) ecranizata de actorul si dramaturgul Alan Bennett si
devenita film în regia lui Stephen Frears: "Ciuliti-va
urechile", 1986.
Exista în dramaturgia britanica minunata traditie
de a prezenta anomalia drept ... nomalie si imoralitatea
ca perfect normala. Opera lui Joe Orton poate fi privita
ca facând parte din aceasta traditie. Lui îi
placea dezordinea imorala care poate fi gasita în
tragedia lui Euripide ca si în comedia lui Aristofan.
În jurnalul sau, el i-a mentionat pe Richard Sheridan
si William Wycherly ca exemple de senina viziune a umorului
fatios. Beate HEIN BENNETT
... Moshe Yassur iubeste anii 60 cu Beatlesi cu tot
si ilustreaza spectacolul cu celebrul "Hei Joe",
ca un mesaj tandru pentru Joe Orton (...). Practic,
toata comedia este o epopee a deghizarii barbatilor
în femei si invers. Triumful marelui homosexual
care a fost Orton este, însa, aparitia, în
final, a politistului deghizat în femeie, cu un
falus supradimensionat în mâna (...). În
fond aceasta pecete finala este, pentru moment, emblema
Teatrului Mic care s-a decis ca este momentul sa atraga
spectatorii cu obiecte de sexy shop. Dincolo de acest
esafodaj ideologic, de acest manifest al partidului
gay, spectacolul este vesel prin sprinteneala replicii
si cadenta rasturnarilor de situatii (...). Spectacolul
de la Teatrul Mic ramâne un ciudat amestec de
pudoare si impudoare, simpatic în forma si antipatic
în mesaj. Mircea Ghitulescu, Dimineata,
6 mai 2003
|
