Vreme de 25
de ani, membrii unei familii supravietuiesc într-o
resedinta seniorala decazuta bântuiti de regrete,
vise, amintiri, de mirajul fericirii si al vietii adevãrate,
dar paralizati în fata figurii autoritare a Bunicului.
Puterea inertiei se dovedeste însa a fi atât
de mare, încât personajele nu reusesc sa se
smulga din castelul-cimitir nici în momentul eliberarii.
Întotdeauna m-a interesat sa vad cum se împleteste
pasionata dorinta de libertate cu pasionata teama de libertate.
(...) Libertatea este un concept delicat si exploziv în
acelasi timp.... Fara îndoiala, absenta sa ne lasa
fara adevaratul cer, sau adevaratul infern, sau adevarata
viata care sa le egaleze. De aceea, cine se opune libertatii
comite crima cea mai grava, aceea de a atenta la esenta
omului. Antonio Gala
La aplauze introdusa printr-un gest graitor al profesoarei
astazi partenera de scena, care stie masura talentului
elevilor sai, Adriana Schiopu a profitat de aceasta
pozitie privilegiata, cât si de consistenta efectiva
a acestui rol principal. Martina aduce în scena
întreg clocotul de senzualitate al patimei andaluze,
muzicalizându-si evolutia tumultoasa asemeni unui
fado nesfârsit caruia îi mai trebuia o necesara
stilizare coregrafica pentru a putea fi metafora perfecta
în figurarea acestui frust martiriu al trupului
ce-si cere drepturile. Recitalul în principal
îl sustine desigur Olga Tudorache, formidabila
ca întotdeauna într-o compozitie care ar
trebui - dupa propria-i spusa - sa fie "fir cu
fir retoarsa în cronica teatrala", de la
intrarea în scena (vezi dilatarea eleganta a momentului
cu dezvelirea cocheta a unui superb picior a la Marlene
!), maiastra în oficierea ritualului de scaldare
a trairii intense într-o baie de luciditate sarcastica.
Irina COROIU, Contemporanul - ideea europeana,
1 iunie 2000
Într-o noapte, o familie cam bizara scapa în
fine de autoritatea despotica a batrânului pater
care moare lasând ca executor testamentar un strain.
Acesta va fi sacrificat fara ezitare pentru a se putea
reinstala un nou regim autoritarist. Textul acesta din
1982 nu are densitatea capodoperei Casa Bernardei Alba,
piesa lui Federico Garcia Lorca scrisa în 1936,
anul de nastere al lui Gala, fiind redactat într-un
alt registru, mai degraba caricatural decât tragic,
ca o vesela blasfemie, eroii ajungând sa-si bata
joc de propriile aspiratii, înglodându-se
din nou într-un determinism de asta data absolut:
complicitatea la crima. Antonio Gala s-ar putea spune
ca aspira mai degraba la stilul lui Fernando Arrabal
(de unde poate si similitudinea de titlu cu piesa acestuia
Cimitirul masinilor). Irina Coroiu, Contemporanul
- ideea europeana, 1 iunie 2000
|
